Dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează răspunderea solidară pentru obligațiile de plată restante ale persoanei juridice declarată insolvabilă.
Textul de lege stabilește că pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;
e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.
Din analiza dispozițiilor legale anterior enunțate reiese că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie întrunită, printre altele, condiţia relei credinţe, starea de insolvabilitate a societăţii neimpunând de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii pe seama tuturor administratorilor şi asociaţilor societăţii debitoare, ci doar pe seama acelor persoane pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că au acţionat cu rea-credinţă în sensul dispus de lege.
Astfel, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, și reținerea relei-credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.
În scopul stabilirii răspunderii solidare, organul fiscal întocmește o decizie în cuprinsul căreia sunt arătate motivele de fapt și de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză, așa cum prevăd dispozițiile art. 26 din Legea nr. 207/2015.
În ceea ce îi privește pe administratorii unei societăți debitoare, pe numele acestora nu se emite automat o decizie de impunere, ci numai pentru administratorii pentru care organul fiscal deține dovezi că le sunt aplicabile dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.
Condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare este reaua-credință, fără de care nu se poate stabili răspunderea în cauză.
Reaua-credință a administratorilor în înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului, în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, precum și în determinarea nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale sau în determinarea restituirii sau rambursării unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului trebuie dovedită de către organul fiscal, și nu doar invocată.
Reaua-credinţă ar fi însemnat că, deşi societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, administratorul debitorului a refuzat să declanşeze procedura insolvenţei cu intenţia de a prejudicia bugetul de stat.
Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile de procedură fiscală are natura unei răspunderi civile delictuale, însă, spre deosebire de aceasta, legiuitorul a înţeles să prevadă şi condiţii speciale, expres enumerate la art. 25 din Legea nr. 207/2015.
Pentru angajarea răspunderii solidare este necesară dovedirea relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage răspunderea solidară, fiind necesare dovezi concludente în acest sens.
Răspunderea administratorului societăţii nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însă numai după administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legiuitor, organului fiscal revenindu-i această sarcină.
Totodată, reglementarea art. 25 din Legea nr. 207/2015 se coroborează, în mod imperativ, cu prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) din Codul civil, în vederea atragerii răspunderii speciale în materie fiscală urmând a se parcurge respectarea tuturor condițiilor specifice instituției – aspect clar stabilit de doctrină și juridsprudență – prin aceasta înțelegând că aspectele privind fapta, cuantumul prejudiciului, vinovăția, legătura de cauzalitate se apreciază în raport de norma civilă, în mod cumulativ, cu respectarea specificității reglementate în norma specială.
Rezultă, aşadar, că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor este necesar ca aceştia să aibă calitatea de autori ai faptelor limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.
Nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale si care sunt săvârşite cu rea-credinţă (dovada relei-credințe revenind în sarcina organului fiscal), și nu orice politică managerială deficitară.
Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile acesteia.
Ca urmare, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârşită.
Textul integral al legii poate fi consultat aici.