Publicată în Monitorul Oficial nr.882 din 01.11.2019.

  1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.84 alin.(3) din Legea educației naționale nr.1/2011, excepție ridicată de Liceul Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Întorsura Buzăului, județul Covasna, în Dosarul nr.429/119/2017 al Curții de Apel Brașov – Secţia contencios
    administrativ și fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1680D/2018.
  2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
  3. Prim-magistratul-asistent referă asupra faptului că atât autorul excepției, cât și partea Inspectoratul Școlar Județean Covasna au depus la dosar ”note de ședință”, prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, precum și judecarea cauzei în lipsă.
  4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, arătând că toți elevii aflați în ipoteza textului de lege criticat se află în aceeași situație juridică, indiferent de mijloacele de transport folosite și de modalitatea în care fac plata serviciului de transport, astfel încât trebuie să beneficieze în egală măsură de facilitatea prevăzută de acest text. Ca urmare, decontarea plății pentru transport numai pe bază de abonament, în condițiile în care pot exista situații în care, independent de voința elevilor, să nu se poată prezenta un astfel de abonament, este discriminatorie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
  5. Prin Încheierea din 24 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr.429/119/2017, Curtea de Apel Brașov – Secţia contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.84 alin.(3) din Legea educației naționale nr.1/2011. Excepția a fost ridicată de recurentul pârât Liceul Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din Întorsura Buzăului, județul Covasna, într-o cauză având ca obiect judecarea acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Județean Covasna și Liceul Tehnologic ”Nicolae Bălcescu”, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii cheltuielilor lunare de transport pentru fiii reclamantei, în limita prevăzută de art.84 alin.(3) din Legea nr.1/2011.
  6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susține, în esență, că sintagma ”pe bază de abonament”, cuprinsă în textul de lege criticat, creează o diferență de tratament juridic între elevii care pot prezenta abonament și elevii care, din diferite motive obiective (lipsă de transport comun), nu pot prezenta abonament, dar pot prezenta alte acte doveditoare (de exemplu, factură fiscală), în sensul că beneficiul decontării este acordat numai primei categorii de elevi. În realitate, ambele categorii de elevi sunt transportați și prezintă documente doveditoare, astfel încât efortul financiar depus este același. În aceste condiții, deși ambele categorii de elevi sunt transportați în condiții de efort financiar similar, tratamentul juridic în privința decontării este diferit. Diferențierea operată în funcție de documentul prezentat (abonament sau factură), în condițiile în care acești elevi sunt transportați contra cost, nu este un criteriu obiectiv care să justifice tratamentul juridic diferențiat aplicat. Se arată astfel că este cunoscut faptul că sunt și localități izolate, localități în care nu se circulă, nu există mijloc de transport în comun care să furnizeze abonamente, iar ”suma care se achită pentru decontarea transportului pentru elevi pe bază de abonament este oricum o sumă fixă, în funcție de numărul de kilometri.” În aceste condiții, limitarea dovezii transportului efectuat de elevi doar la ”abonament”, ca probă, nu este justă și deci nu este constituțională. În consecință, sintagma ”pe bază de abonament”, cuprinsă în textul de lege criticat, este contrară art.16 din Constituție, întrucât limitează decontarea transportului elevilor numai la o singură categorie de elevi din învățământul preuniversitar, fără a exista o justificare obiectivă și rațională în acest sens. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale a României prin care s-a statuat asupra principiului egalității (Decizia nr.1615 din 20 decembrie 2011), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care sa reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, respectiv dacă nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunțată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei).
  7. Curtea de Apel Brașov – Secţia contencios administrativ și fiscal, analizând condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, apreciază că acestea sunt întrunite în cauză. Opinia instanței asupra excepției este în sensul admiterii acesteia întrucât, prin textul de lege criticat, legiuitorul a instituit un tratament diferențiat pentru elevi în sensul că beneficiază de decontarea transportului doar elevii care fac dovada încheierii unui abonament, deși există o categorie de elevi care, din motive obiective, nu pot apela la serviciile mijloacelor de transport în comun. Această din urmă categorie este discriminată fără vreo justificare obiectivă.
  8. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
  9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse de părți,
    concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
  10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
  11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art.84 alin.(3) din Legea educației naționale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările și completările ulterioare, având următoarea redactare: ”Elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei Naționale, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, pe bază de abonament, în limita a 50 km, sau li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă”. Din examinarea criticilor autorului excepției rezultă însă că acestea vizează numai sintagma ”pe bază de abonament”, cuprinsă în textul legal citat, astfel încât Curtea urmează să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate având ca obiect respectiva sintagmă.
  12. Dispozițiile constituționale invocate în motivarea excepției sunt cuprinse în art.16 – Egalitatea în drepturi.
  13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, mai întâi, că dispozițiile art.84 alin.(3) din Legea educației naționale nr.1/2011 instituie facilități pentru o categorie de persoane, respectiv pentru elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, în considerarea statutului lor și a situației specifice în care se află. Astfel, întrucât, din motive obiective, sunt școlarizați într-o altă localitate decât cea de domiciliu, acestora fie li se decontează cheltuielile de transport din bugetul Ministerului Educaţiei Naționale, prin unităţile de învăţământ la care sunt şcolarizaţi, în limita a 50 km, fie li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a 8 călătorii dus-întors pe semestru, dacă locuiesc la internat sau în gazdă. Având în vedere destinatarii (elevii) și motivul instituirii (faptul că, din motive obiective, nu se poate realiza școlarizarea în localitatea de domiciliu), rezultă că facilitățile respective constituie expresia a două drepturi fundamentale, și anume dreptul la învățătură, consacrat de art. 32 din Constituție, și protecția copiilor și a tinerilor, consacrat de art.49 din Constituție.
  14. Curtea observă, în acest sens, că, în conformitate cu art.32 alin.(1) din Constituție, ”Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și perfecționare”, iar, potrivit alin.(4) teza întâi al aceluiași articol, ”învățământul de stat este gratuit, potrivit legii.(…)”. De asemenea, în condițiile art.49 alin.(1) din Constituție, ”Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”, iar, potrivit alin.(2) al aceluiași articol, ”Statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege.” Din coroborarea textelor constituționale, rezultă că facilitățile prevăzute de art.84 alin.(3) din Legea nr.1/2011, în speță decontarea cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, constituie ”o formă de protecție socială a copiilor și a tinerilor stabilită prin lege”, în sensul normelor constituționale de referință citate, instituită în scopul de a asigura dreptul la învățătură al acestora, respectiv realizarea ”învățământului general obligatoriu”. Măsura astfel reglementată este menită, așadar, să dea substanță drepturilor constituționale menționate, respectiv obligațiilor pozitive asumate de stat pentru garantarea dreptului la învățătură și a regimului special de protecție a copiilor și a tinerilor.
  15. Ceea ce se critică în prezenta cauză este una dintre condițiile impuse pentru ca destinatarii normei să beneficieze de drepturile concretizate în măsura de protecție astfel instituită, și anume condiționarea decontării cheltuielilor de transport de existența/prezentarea unui abonament de transport. Atât autorul excepției de neconstituționalitate, cât și părțile în dosar și instanța de judecată care a sesizat Curtea Constituțională apreciază că o astfel de condiție este discriminatorie, încălcând dispozițiile
    constituționale ale art.16 referitoare la egalitatea în drepturi.
  16. În ceea ce privește principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituțională a reținut într-o jurisprudență constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi
    raţional     (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr.310 din 7 mai 2019, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de “excludere de la un drept” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, par.175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în cauza Burden împotriva Regatului Unit, par.60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunțată în cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, par 61).
  17. Aplicând aceste statuări în prezenta cauză, Curtea constată că, deși legiuitorul nu a stabilit vreo distincție în cadrul categoriei de persoane protejate, astfel că, teoretic, toate beneficiază de măsura de protecție instituită, a introdus o condiție care determină, în realitate, ca persoane aflate în această categorie, așadar, în aceeași situație juridică, respectiv elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, să fie tratate diferit în privința realizării acelorași drepturi fundamentale, punându-se sub semnul întrebării însăși realizarea efectivă a acestor drepturi.
  18. Astfel, deși toți elevii care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu au vocația, în considerarea statutului astfel circumstanțiat, la beneficiul acordat de legiuitor, și anume decontarea cheltuielilor de transport (desigur în măsura în care nu locuiesc la internat/gazdă în localitatea unde sunt școlarizați, ipoteză care are o reglementare distinctă), în realitate, beneficiază de decontare numai o parte dintre aceștia, care au posibilitatea de a prezenta un abonament de transport. Or, în condițiile în care nu există certitudine cu privire la posibilitatea eliberării de astfel de abonamente în toate situațiile, respectiv indiferent de localitatea de domiciliu ale elevilor, impunerea unei astfel de condiții determină ca o categorie de elevi să se afle în imposibilitatea obiectivă de a beneficia de decontare, chiar dacă și respectivii elevi au efectuat cheltuieli de transport pentru deplasarea în localitatea unde sunt școlarizați și pot proba acest lucru. Ca urmare, condiția impusă prin sintagma ”pe bază de abonament” este de natură să determine o diferență de tratament juridic, pe criterii independente de voința beneficiarilor normei, și care, pentru motivele ce urmează a fi expuse, nu își găsesc o justificare obiectivă și rezonabilă.
  19. Curtea observă, în acest sens, că o astfel de condiție nu își găsește eventuala justificare în nevoia de predictibilitate a cheltuielilor bugetare cu transportul elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, întrucât aceasta se poate realiza indiferent de situația abonamentelor de transport. Tot astfel, dovada efectuării acestor cheltuieli se poate asigura cu orice alt document justificativ, iar nu exclusiv cu abonamentul de transport. O asemenea condiție, în contextul altor reglementări cuprinse în Legea educației naționale nr.1/2011, care privesc, de exemplu, stabilirea de tarife maxime per kilometru aferent abonamentului de transport rutier [art.84 alin.(32)] sau obligația operatorului de transport rutier de a emite abonamente pentru transportul elevilor şi de a asigura transportul rutier al acestora [art.84 alin.(34)], ar putea fi justificată în măsura în care s-ar asigura în mod efectiv operatori de transport pentru absolut toate rutele și localitățile aflate în ipoteza normei. Întrucât nu există o astfel de garanție, impunerea condiției prezentării abonamentului de transport pentru decontarea cheltuielilor cu transportul elevilor de la domiciliu la localitatea unde sunt școlarizați apare ca fiind discriminatorie și de natură a crea doar aparența unei măsuri de protecție instituite pentru realizarea obligațiilor statului, impuse de normele constituționale de referință.
  20. Curtea Constituțională a subliniat și cu alte prilejuri evoluția jurisprudenței sale în sensul stabilirii și dezvoltării de exigențe constituționale sporite pentru asigurarea unei protecții efective a drepturilor și a libertăților fundamentale. Această evoluție a determinat inclusiv revirimente jurisprudențiale, de exemplu, cu privire la configurarea căilor de atac în realizarea accesului liber la justiție (a se vedea în acest sens Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017), fiind fundamentată, în temeiul art.20 din Constituție, și pe evoluțiile și valorificarea jurisprudenței conturate în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, într-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenției constă în protejarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunțată în Cauza Airey împotriva Irlandei, par. 24, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, par.33, Hotărârea din 13 martie 2008, pronunțată în Cauza Emonet și alții împotriva Elveției, par. 77, Hotărârea din 1 mai 2011, pronunțată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, par. 45, Hotărârea din 10 aprilie 2017, pronunțată în Cauza Osmanoğlu și Kocabaş împotriva Elveției, par. 93). În concordanță cu această interpretare, Curtea constată că, în cauză, protecția oferită elevilor în privința realizării dreptului lor la învățătură devine iluzorie dacă pentru a beneficia de aceasta sunt instituite condiții imposibil sau foarte dificil de realizat.
  21. În consecință, constatând că sintagma criticată are caracter discriminatoriu și afectează drepturile fundamentale menționate, Curtea urmează să constate neconstituționalitatea acesteia.
  22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    Decide:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liceul Tehnologic ”Nicolae Bălcescu” din
    Întorsura Buzăului, județul Covasna, în Dosarul nr.429/119/2017 al Curții de Apel Brașov – Secţia ccontencios administrativ și fiscal și constată că sintagma ”pe bază de abonament”, cuprinsă în art.84 alin.(3) din Legea educației naționale nr.1/2011 este neconstituțională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curții de Apel Brașov – Secţia contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2019.